Singurătatea nu face zgomot: De ce ne simțim invizibili într-o lume plină de oameni
Psiholog Bianca Iuga
Te-ai oprit vreodată în mijlocul unei străzi aglomerate, într-o zi plină, înconjurată de zeci de oameni care se grăbesc spre birou sau spre casă, și totuși să simți un gol imens? Este unul dintre cele mai stranii paradoxuri pe care le trăim astăzi: locuim în orașe suprapopulate, avem vecini deasupra, dedesubt și alături, ne ciocnim de oameni în metrou sau în trafic, și cu toate acestea, statisticile și poveștile din cabinetul meu spun același lucru – ne simțim mai singuri ca niciodată.
Se vorbește mult despre singurătate ca despre o epidemie tăcută, dar ceea ce observ adesea este confuzia dintre a fi singur fizic și a te simți singur emoțional. Poți locui într-o casă plină, poți avea un job într-o corporație cu sute de angajați și totuși să te simți invizibil.
De ce orașul ne face să ne retragem?
Ar părea logic ca, având atâția oameni în jur, să ne fie ușor să legăm prietenii. Dar psihologia urbană ne arată contrariul. Aglomerația, zgomotul și ritmul frenetic ne forțează să ne construim o carapace. Pentru a ne proteja de supra-stimulare, ne punem căștile în urechi, privim în telefon și evităm contactul vizual. Devenim anonimi printre anonimi. Această „politețe a neatenției” ne ajută să supraviețuim haosului urban, dar, în timp, ridică ziduri groase între noi și ceilalți.
Mai este și presiunea de a părea mereu ocupați și fericiți. Când întâlnim pe cineva, răspunsul standard la „Ce faci?” este „Bine, aglomerat”. Vulnerabilitatea a devenit un lux pe care simțim că nu ni-l permitem. Ne este teamă că, dacă ne dăm jos masca de „om de succes” sau de „om puternic”, nu vom fi înțeleși. Așa ajungem să avem zeci de cunoștințe cu care bem cafeaua, dar niciun prieten pe care să-l putem suna plângând la ora 2 noaptea.
Singurătatea nu este un defect, ci un semnal
Vreau să știi un lucru important: dacă te simți singur, nu e nimic în neregulă cu tine. Singurătatea nu este un eșec personal. Din punct de vedere evoluționist, durerea singurătății este la fel de importantă ca senzația de foame sau de sete. Este modul corpului și al minții tale de a-ți spune: „Am nevoie de conectare. Am nevoie să fiu văzut și auzit cu adevărat”.
Problema majoră apare atunci când ignorăm acest semnal sau încercăm să-l amorțim prin muncă excesivă, cumpărături compulsive sau ore întregi petrecute pe rețelele sociale – care, ironic, nu fac decât să adâncească prăpastia.
Cum reconstruim punțile către ceilalți?
Antidotul pentru singurătatea urbană nu este să te înconjori de și mai mulți oameni, ci să cauți profunzimea în interacțiunile existente. Înseamnă să ai curajul acelei vulnerabilități despre care vorbeam. Să înlocuiești „sunt bine” cu „astăzi mi-e puțin greu”. Să inviți un coleg la o plimbare, nu doar la o ședință.
Conexiunea autentică cere timp și, mai ales, prezență. Uneori, ea începe cu relația pe care o ai cu tine însuți. Când înveți să fii blând cu propriile emoții, devine mai ușor să te deschizi către ceilalți fără teama de a fi judecat.
Dacă simți că zidurile din jurul tău au devenit prea înalte pentru a le escalada singur, terapia poate fi acel spațiu sigur unde reînvățăm cum să avem încredere. Nu ești făcut să duci totul singur, chiar dacă orașul îți spune că trebuie să fii independent. Suntem ființe sociale, iar liniștea noastră sufletească depinde, în final, de mâna pe care o întindem spre celălalt.
Cu gânduri bune, Bianca Iuga
Stai conectat
Nu rata cele mai recente articole, sfaturi și resurse pentru echilibrul tău emoțional. Abonează-te la newsletter pentru a primi conținut exclusiv direct în inbox-ul tău!
Social media